Donauinseln: Agonia insulei Ada Kaleh

auf deutsch

magyarul

Zilele trecute, ziarul Adevarul a publicat fotografiile lui Mejdi Ibrahim despre ultimele clipe ale insulei Ada Kaleh. Sunt fotografii apasatoare. Pe langa cladirile demolate sau in curs de demolare, din care se salveaza materiale de constructie refolosibile, stau muncitori si soldati. Case goale, cu geamuri scoase stau si privesc ulitele depopulate. Au disparut turcii cu tot cu pipe, turbane si dulceturi de trandafir. Inainte de a se ridica nivelul apei s-a lichidat cimitirul, s-au demolat case seculare. Am reusit sa luam legatura si cu un insular vorbitor de limba maghiara. Adele Kehl-Geafer, in copilarie, isi petrecea verile pe insula si ne-a povestit despre ultima vizita din vara anului 1967.

Data inundarii insulei este inprecisa. Hidrocentrala PF I. si-a inceput functiunea in 1972 dar umplerea lacului de acumulare a inceput mai devreme. Fotografiile sunt despre un process, de la demolarea cladirilor pana in momentul in care din insula nu se mai vede aproape nimic. De aceea, cel mai probabil, cele mai multe fotografii sunt din 1971, ultimele din 1972.

Inainte de inundare s-au facut cercetari amanuntite de catre arheologi care au evacuat pe insula Simian, aflata in aval de hidrocentrala, toate edificiile considerate valoroase. Din pacate, pe insula Simian, au ramas doar amintirile materiale, desi dupa parerea mea, daca ar fi avut picioare nu ar mai fi ramas nici acestea pe insula…

In ultimii ani, de dinainte de demolare, studentii de la Universitatea Ion Mincu au realizat schite despre cladiri. Mare noroc ca nepotul unuia dintre acesti studenti a digitalizat aceste schite si le-a trimis blogului “Dunai Szigetek”. Pana acum acestea au fost ultimele amintiri de pe insula, dar din fericire acum s-au mai gasit niste imagini si mai recente din albumul lui Mejdi Ibrahim.

Pe aceste imagini recente se pot recunoaste unele cladiri, acum in ruina, desenate si pe schitele anterior amintite. Piatra din cetatea austriaca a fost in mare parte mutata pe Simian, la fel si moscheea fosta manastire franciscana. Celebrul covor din moschee a ajuns in moscheea din Constanta.

De aici urmeaza povestea ultimei vizite a Adilei pe insula, descriere care umple cu continut aceste fotografii alb-negru.

Ada-Kaleh, insula magica

Ma numesc Geafer Adele Gulsen. Mama era din amestec Ceh-Maghiar, tatal era Turc-German. De asta la noi in famile se vorbea cand maghiara cand germana. Barbatii vorbeau in turceste intre ei. La noi in famile era la fel de prezenta religia lutherana, religia catolica cat si cea mahomedana. Ultima oara am fost pe insula in 1967. In acea vara am putut petrece doar putin timp acolo. De la gara din Orsova a trebuit sa mergem pe jos vreo trei kilometri pana sa vedem insula. Acolo l-am strigat pe barcagiu: Yusuf! El a vaslit la noi sa ne ia pe insula. Yusuf era foarte slab, dar numai muschi, foarte bronzat si vesnic fara varsta, ca mie mi se parea mereu la fel de batran. Imediat cum a pornit barca eu mi-am fixat ochii pe insula, totdeauna imi batea inima tare de emotie, poate vad pe cineva cunoscut. De departe am remarcat ca parca a chelit insula! Unde sunt pomii?! Cum am ajuns pe mal parca m-a lovit privelistea: pomii imensi au fost taiati, puteam sa vad celalat mal prin vechiul parc. Ce defrisare vandala mi-am zis.

Bunica din partea mamei locuia aproape de debarcader. Am pornit spre casa ei dar eram naucita de nervi si privelistea ce m-a intampinat. Anul trecut inca era viata pe insula, nu mi-as fi imaginat ca se poate intampla una ca asta; bunica mea, Locsei Gizella, pe vremea aceea inca isi administra magazinul cu carti, acum se chinuia cu impachetatul. Din marea ei casa putea sa isi ia la Timisoara numai cat sa incapa in locuinta de o camera plus bucatarie ce i s-a atribuit. Cand erau tineri, impreuna cu bunicul meu, isi cumparasera aici pe insula casa. Si-o cumparasera sa le fie casa de vacanta dar mai tarziu, dupa al II-lea Razboi Mondial s-au mutat definitiv aici.

Am aflat de la bunica despre casa bunicilor paterni. Aceasta a fost demolata cu tancurile in timp ce se filma. Strabunicii au fost mutati in casa de langa strand, de unde proprietarii deja emigrasera in Turcia. Din partea tatalui, strabunicul fusese Turc, Geafer Iliyas. Strabunica Novi Anna, sasoaica din Ardeal. Am pornit degraba la ei. Ei locuiau initial la celalalt capat al insulei dar acum nu aveam de mers decat pana la strand, unde au fost mutati. Am ajuns si am intrat in casa, erau la pat amandoi, erau peste saptezeci. Strabunica mi-a spus ca daca trebuie sa paraseasca insula ea vrea sa se intoarca in Germania. Pe insula nu mai era nici politie, nici dispensar, nici magazin alimentar. Tatal meu venea zilnic din Orsova si le aducea de la paine pana la toate cele necesare sa treaca de aceasta perioada grea. In fapt, printre bagajele facute, ei isi asteptau doar pasapoartele.

Cand am plecat de la ei vroiam sa ma duc la casa unde mi-am petrecut cei mai frumosi ani ai copilariei dar dupa cativa pasi m-am razgandit. Nu am vrut sa vad locul pustiit al caminului. Mai bine m-am asezat pe mal sa imi aduc aminte. Mi-am inchis ochii si in gand am intrat pe poarta cu bolta, am trecut pe poteca plina de trandafiri, le-am absorbit parfumul, m-am dus la pomii preferati, la caine, m-am urcat in nucul de langa gardul de la Dunare, mi-am amintit de casele de la mal si de cei care au locuit in ele…

Am stat mult in nuc, era un fel de loc strategic unde puteam visa, dar cand auzeam sirenele indepartate ale vapoarelor coboram, sa vad daca oare vaporul acosteaza la insula? Cateodata aveam sarcina de la strabunicul meu sa ii aduc cate un cos cu smochine si dulceata de trandafiri pe care le vindea turistilor. Imi placea animatia, uneori le ofeream turistilor sa le fiu ghid, fie in maghiara fie in germana, printre cazematele cetatii. Ma recompensau invitandu-ma la cafenea, la un serbet ori la o braga din porumb.

Mai demult strabunicul meu avea un bazar in care vindea fel si fel de maruntisuri. Mi-a povestit ca odata ii mergea foarte prost afacerea. Aveau probleme existentiale. Insula avea insa un sfant, Miskin Baba, care nu mai era demult printre noi dar ii ajuta pe cei care ii cereau sfatul la mormant. Strabunicul si-a zis ca o sa incerce si el. A plecat la cimitir si a colectat un saculet de pamant de pe mormantul sfantului iar seara l-a pus sub perna pe care dormea.

In vis i-a aparut Miskin Baba si i-a spus: “Umple-ti un geamantan cu picturi pe sticla si pleaca cu el la Craiova. Acolo vei face bani frumosi cu astea “. Asa a si facut. Cand a ajuns la Craiova si-a cautat un hotel. Surpriza, la receptie era o cunostinta de pe Ada Kaleh! Bucurie mare! Strabunicul i-a povestit pricina calatoriei la Craiova. Imediat au scos cateva picturi pe tejghea, sa le vada clientii hotelului. Dupa asta bunicul s-a retras in camera sa dar aproape ca nici nu a apucat sa despacheteze ca a si venit portarul sa mai ceara din picturile pe sticla. Doamnele “le cumparau ca pe zahar”. Atat de bine se vindeau ca a trimis o telegrama strabunicii: sa mai trimita un geamantan cu picturi. Asadar sfatul sfantului Miskin Baba, primit in vis, a fost foarte bun. Mai mult decat atat, crescand vanzarea, si femeile de pe insula au avut din nou de lucru.

M-am ridicat sa ma intorc. Nu am vrut sa imi vad locul copilariei pustiit. Am trecut pe sub o cazemata si am schimbat directia spre centrul insulei. Bineinteles amintirile erau la tot pasul. Strada mai ingusta ducea spre scoala. Scoala construita pe o cazemata. La scoala cursurile se tineau in limba romana,. Doar ultima ora era in turceste si era predata de hogea, asa ca noi copiii vorbeam cand romaneste cand turceste intre noi. In drum spre centru am observant ca toate magazinele erau inchise. Doar cafeneaua mai functiona. Inauntru erau numai straini. Doar trei localnici am recunoscut. Era un sentiment ciudat sa vad inchisa libraria, posta, magazinul de alimente, brutaria, fabrica de confectii, fabricuta de tigarete unde tata era contabil. Nu se mai simtea nici parfumul rahatului si al sugiucului, totul e mort. Erau prezenti doar strainii a caror sarcina era sa transforme in trecut toata viata noastra de aici.

Trecand pe langa fabrica de tigarete mi-am adus aminte de inca un aspect al vietii sociale de pe insula: seara cand mergeam la cinema, inainte de a incepe filmul, oamenii mai faceau o plimbare si strabunicul ii saluta cu “aksam seriflerimis hayrolsum” …currentul era de la generatorul local si aveam doar incepand cu dupamiaza tarziu pana la ora 11 seara. Zambesc si acum cand imi aduc aminte cat de des se intrerupea filmul. Era ocazie de mici discutii, de iesit la fumat. Pana la terminarea filmului se facea intuneric. Printre cazemate scoteam lanternele si ajungeam acasa unde aprindeam lampa cu petrol. Am urmat scoala in Timisoara. Doar primele clase le-am facut pe Ada Kaleh, dar toate vacantele le petreceam pe insula. In vacantele de primavara, cand veneam acasa, de multe ori Dunarea era crescuta si numai ocolind “hendek”-urile (canale) printre cazemate puteam ajunge la casa bunicilor. Ramadamul, pastele, au fost sarbatori pline de bucurie de fiecare data. Cu aceste ocazii se gateau multe bunatati! Femeile isi carau pe cap tavile cu diametru de aproape un metru. Pe ele erau prajturi care se numeau “sani de femeie”. Era un deliciu preferat de catre mine… o prajitura imbibata cu sirop parfumat.

Am ajuns la parc unde tronau trist butucii castanilor si roscovilor de odinioara. Mi-am dat seama ca nu o sa mai am unde sa ma intorc acasa. Am traversat parcul sa ma mai plimb pentru ultima oara pe malul care era spre sarbi. Dupamiezele le petreceam jucandu-ma cu verisoara ori cu prietenele. Ne ascundeam prin cazemate ori ne urcam in duzii crescuti pe aceste cazemate. Am zarit doar urma mormantului lui Miskin Baba, mormant unde intodeauna ardea o lumanare… sacrilegiu. Asta e casa ei tanti Aranka. Era fiica lui Bicserdi. Bunicii, in tinerete, au urmat vre-o zece ani vegetarianismul lui Bicserdi. Sotul ei tanti Aranka era nenea Omer.

Cam atatia am fost familiile mixte de pe insula. E drept ca erau si unele familii romanesti, dar pentru ca aproape toata lumea vorbea turceste nici nu i-am remarcat.

Am tras inca o data in piept mirosul caramizilor din cazemate. Ele erau martorii vremurilor trecute care urmau sa fie amutite pe veci sub apele Dunarii. S-a terminat copilaria, s-a terminat caminul. De multe ori, in gand, ma mai plimb si azi prin toate cotloanele insulei Ada Kaleh, ca sa nu uit.

Multa vreme circula legenda ca dupa inundare, minaretul, ca un deget aratator, aducea aminte de locul insulei. Se pare insa, conform imaginilor de mai jos, ca inainte de inundare s-a demolat si acesta. Oare unde i-au ajuns pietrele?