Trecut, prezent și viitor pe Defileul Dunării

în maghiară

Dacă pleci în concediu merită sa o faci așa cum a facut-o poetul Szálinger Balázs, împreună cu soția și cu copilul încă nenăscut. Nu știu cât timp i-a luat organizarea concediului dar făcutul bagajelor a fost cea mai mică parte a pregătirilor. Mult mai mult i-a luat în schimb documentarea, cercetarea în bibliotecă. Concediul pentrecut la Ieșelnița s-a materializat și într-o carte care aduce aminte fie de călătoriile din marginea Bazinului Carpatic ale autorului Margittai Gábor fie de revelațiile tânărului Patrick Leight Fermor.

Am avut ocazia sa lecturez cartea înainte de apariția ei – probabil de asta se menționează și numele meu la sfârșit – și pot să afirm că este singurul text în care nu am găsit nimic de reproșat. Mai mult decât atât, am descoperit aici o serie de întâmplari de care nu am auzit până acum. I-am raspuns că „Este exact cum trebuie să fie!”, dar într-un mod mai profan. Nădăjduiesc sincer că această carte se va traduce, in viitorul nu prea îndepărtat, în limbile română și turcă, astfel și localnicii vor putea afla una alta despre trecutul lor și al regiunii. 

Postarea neobișnuită de acum poate fi considerată a fi o recomandare de carte, cu acordul autorului și cu preluarea a 16 fotografii cu Defileul Dunării, așa cum a fost, cum este și cum va fi în viitor acest segment al fluviului.

-

Povestitorul danez Hans Christian Andersen a venit în Ungaria anului 1841 cu vaporul, dinspre sud. Ajuns la Orșova, ca orice călător care venea din Balcani, a trebuit sa rămână zece zile in carantină. „De fapt, pe lumea asta, toți trăim în carantină până când primim permisiunea marii călătorii celeste”, scria destul de firesc pentru condițiile de atunci. A călătorit până la Pesta iar una din cele mai frumoase remarci referitoare la zona defileului a fost „Unii funcționari discutau in latina, dovadă ca deja suntem în Ungaria.” 

Sa vorbești latina, da... dar să și discuți?

Una din cel mai importante stații ale călătoriei noastre a fost Hinova, un sat în aval de Turnu Severin. Un deal de unde se deschide o priveliște grozavă asupra curbelor ciudate descrise de fluviul, de acum liniștit, care tocmai a trecut Carpații. Dar nu curbele sunt cele captivante ci faptul că de aici poți vedea drept în Porțile de Fier. In urmă cu doi ani am urmărit o furtună de acolo. Norii prinși în strâmtoare au conturat marginile rupturii pe unde trece Dunărea. Dupa părerea mea toți cei interesați de subiect ar trebui sa vadă odata de aici. De aici e foarte usor de ințeles scurgerea din Carpați a fluviului. De aici se poate întelege foarte ușor unitatea georgarafică a Bazinului Carpatic. Cu excepția Dunajecului cu izvorul la granița actuală dintre Polonia și Slovacia, a Jiului si a Oltului, regăsim aici laolaltă scurgerea tuturor arterelor adunate din Bazinul Carpatic. Și acum se vedea strâmtoarea dar nu era conturată de norii de furtună. Locul cu pricina e lângă soseaua principala, la o curba spre stânga, într-un popas auto plin de gunoaie și de caini vagabonzi cu ochi triști.

-

In fața noastră, în fiecare seară (acum la ora 22:45, ora locală) răsare superb luna. Cerul se aprinde in culoare roșiatică/albă ca o rană deasupra munților sârbești. Sunt și ceva nori iar luna urcă diformă și spectaculos de repede (!). Cu cât urca cu atât își intră mai bine in proporții. Privim la ea cu binoclul. Mai trece cate o mașina pe la spatele nostru, mai vedem câte o lumină vis-a-vis, deseori se aud păsări răpitoare de pe partea sârbeasca. Și broaște, și câte un plescait de apă, lătrat de câine. Gigi coboara cu lanterna la apă, din jumatate in jumatate de oră, verifică daca a prins ceva.

Ieri am pornit la 19:58 de pe malul celalat, exact de vis-a-vis față de aici. Am aproximat că ne ia cam 30-40 de minute până la Hidrocentrala și înapoi. Atât ne-ar fi luat dacă la punctul de trecere de la hidrocentrală, controlul de pe malul românesc, nu ar fi rămas în pană de curent. Am așteptat. După zece minute de stat în coloană am stins farurile, rând pe rând au facut la fel și mașinile din spatele meu. Au oprit motoarele, au stins farurile. Am stat exact 30 de minute în beznă și liniste deplină. Am intrat în Uniunea Europeana. Nu era electricitate in timp ce sub noi, hidrocentrala, o genera din abundență.

-

Gigi răsfoiește cu interes pozele cu orașul vechi. Se vede în privirea lui că nu ințelege ce naiba am eu în comun cu toată treaba asta, cu Orșova, cu orasul vechi. Cum îi trec fotografiile prin fața enumeră numele străzilor, uneori suspină, îmi arată unde a crescut. Ma gândesc între timp cum o fi să devii din adolescent de mică urbe un locuitor de cartier.

Laolaltă cu toți cunoscuții tai, în același timp.

-

...Decebal era un central european deosebit de simpatic, ieșit din tipar, care s-a opus curentului de occidentalizare și a pierdut. Probabil ar clatina din cap daca ar vedea azi, după 1900 de ani, ce rol a primit în mitologia unui popor. Mitologiile naționale bineînțeles nu reprezinta nici o problema în sine, până la momentul în care se amestecă cu istoria reală. Statuia însă a fost facută de un adevărat idiot, un miliardar, care era atât editorul cât și confidentul lui Ceasusecu. Responsabilul activităților de comerț exterior și mândru de trecutul lui legionar... adica cum sa mă exprim... Garda de Fier. Pe langă asta scria și cărți de istorie, despre mareșalul Antonescu, despre Daci, despre cercetări de piață, despre ce se pricepea în general. In 1994 a scris istoria Românilor, în 1966 istoria adevarată a Românilor. E posibil totuși ca numele lui să rămână păstrat doar de această statuie (bineînteles ca și-a cioplit numele in ea – așa ca nici nu îl mai scriu aici). Din păcate pe domnul ăsta nu îl pot pune alături de tâmpiții noștrii, pentru că după o viață lungă si frumoasă, în casa lui din Palma de Mallorca, și-a înnapoiat sufletul, Dumnezeu știe cui.

-

Azi ne-au gătit ei. Saramura de pește – specialitate dunăreana româneasca, crap mic în zeamă vegetală sărată, mai seacă decât o supă dar mai zemoasă decât un sos. Înainte însă se prăjesc toate ingredientele. Fața de ce aveam noi în cap despre gătirea unui pește, aici am vazut un concept cu totul diferit. Se prea poate ca tocmai să fi experimantat o culme a gastronomiei românești, deși nu eram chiar neinițiați. Gigi ne-a spus că în deltă se face chiar mai gustoasă decât aici.

...Iar odată cu inundarea insulei Ada Kaleh s-a scufundat și echipa de fotbal Beche Veche ce juca în liga regională. Aici jucau doar turcii localnici, dar galeria venea cu bărcile din satele de pe mal. Sponzorii echipei erau fabricile de dulciuri si țigari. În anii ’60, pe Ada Kaleh, a jucat cu echipa locală și echipa Steaua București, care pe atunci se numea CCA. Meci amical. Starurile i-au bătut pe insulari la 9-1. Îsi amintește un jucător localnic al vremii, cum că pe fotografia de echipa făcută atunci – oaspeții - aveau toți în mâini câte un pește mare. In acea zi a jucat și Jenei Imre, spunea că trebuiau să aiba grijă la șuturile puternice să nu trimită mingile in dunăre, că altfel costul meciului de antrenament ar fi fost prea ridicat, dar în final au pierdut doar o singura minge. Când dunărea avea nivelul ridicat mingea ajungea des în apa, dar turcii erau pregatiți cu o barca specială pentru a o recupera.

Am identificat șarpele, era viperă cu corn (Vipera ammodytes), una din speciile cele mai veninoase. Mai bine nici nu înșir ce scenarii ar fi fost posibile. Aici ii zice Vipera cu corn datorită proeminenței de pe cap. În Bazinul Carpatic traiește doar în Banat. Gigi spunea că in Cazane sunt multe vipere, dar decând are această proprietate, adică de 20 de ani, nu a vazut niciuna în curte. Se jura ca s-au și speriat. Venea la pisici, de aia s-a și întors. Este circumspect cu oamenii, s-a retras, chiar și cand il presa Gigi dădea in retragere. Când nu mai avea unde să se retragă atatca puternic și constant, încerca să scape de lopată. Știa exact pe cine ar trebui să muște. Mă gândeam ce dobitoc am fost când l-am gonit prima oară. Credeam că e ceva năpârcă mai mare, încercam să îl gonesc cu piciorul încalțat cu doar un papuc, să îi nimeresc capul. Zsófi s-a ascuns între timp iar acum, după eveniment, zic că am avut mare noroc că nu mi-a vazut ieșirile de masculinitate. Aș avea ce să ascult de la ea vreme bună de acum.

-

Cântecele și poveștile turcilor, ajunsi atunci departe de Turcia au fost culese de Kúnos Ignác, la începutul secolului XX. Un superb cântec este despre pierderea Budei (din perspectiva turcească): Nu cânta privigehtoare, s-a facut vară și primăvară,/ Suspinul privighetoarei mi-a rănit inima,/ A venit timpul să negociem trandafirul./ Ne-a luat neamțul fermecatoarea Buda.

Filmul

Trece un tanc peste prun. 

Berze clipesc pe coșuri de fum. 

Animalele din proximitatea oamenilor nu înțeleg ce face omul. 

Gunoi care plutește. 

Apa care se apropie de cimitirul de pe malul dunării. 

Câte un mormânt profanat, golit. Mormânt inundat, părăsit. 

Poarta cimitirului inundată. 

Pe strada 10 cm. de apă, o femeie trece cu bicileta prin ea, în drum dinspre servici. 

Știe oare care este ultima zi? 

De o platforma se descarcă scaune, ghivece cu flori. 

În fundal cartier cu parfum nou, răni înca nevindecate de construcție. 

Pe locurile caselor de odinioară stive ordonate de cărămizi. 

Candelabru demontat, așezat pe mijlocul bisericii. 

Macarale care se rotesc triumfător. 

Șosea provizorie între orașul nefinalizat si orașul neîntreg. 

Camioane mergând în ambele sensuri încărcate cu dulapuri bine ancorate. 

Oameni cară printre casele orbite de lipsa tâmplariei. 

Zăpada de 3 cm. peste molozul din construcții. 

Tata cu doi copii, unul in brațe, se duc să se uite la periferia orașului mort. 

Nu știu ce se întamplă fiule. 

Mai jos cu câteva sute de km., într-un orașel dunărean, un tată identic, cu doi copii la fel. 

Apă tulbure, gunoi, deșeuri, lucruri neobișnuite în fluviu, cu săptamânile, cu lunile. 

Gunoi plutitor, copilării plutitoare. 

Nu știu ce se întamplă fiule, dar eu știu ca nu e război.

-

Pot să fiu nemulțumit în situația asta? Pot să plec arogant, așa cum am mai făcut-o, dezaprobând ceva, ceva ce probabil aș face/trăi și eu la fel? De unde aș putea să știu că la Oroșva, fiul meu care se va naște peste trei luni, ar rămâne tot maghiar? Este evident că nu ar rămâne așa cum sunt eu. Pe cine am dreptul să fiu supărat? Pe Dumenzeu? Pe marile puteri? Pe liderii iresponsabili? Pe poporul slab, incapabil să supraviețuiască in diaspora? Aș putea eu oare măcar să... să mă păstrez pe mine? Pe de altă parte: este nevoie să mă păstrez pe mine? Cui ii foloseste dacă copilul lui e diferit/deviant, sau devine moștenitorul/păstrătorul unei istorii triste. Sau să plece de aici? Atunci ce caut eu acolo? Poți rămâne aici Maghiar? Nu poți. Care e exemplul bun? Cum au putut Cehii de aici din munți să supraviețuiască ca și Cehi atât regimurilor maghiare cât si regimurilor române? Prin cosangvinizare. Sunt mai fericiți că au supraviețuit? Nu acela e fericit care primeste mântuire întru Hristos?

-

Deja la Oroșva. Biserica catolică din beton. Din anii ’70, edificiu curajos și urât. La intrare placă trilingvă despre Capela Coroanei, adică atracția principală a vechii orșove. Atractia principală a ciudatei biserici de acum este fresca. Regăsim aici pe Lenin, John Lennon si perechea româno-maghiară de actori vedetă din vremurile ceaușiste, Florin Piersic si Széles Anna.

-

Lângă trecerea de frontieră de la hidrocentrala Porțile de Fier s-au înșirat 20-25 de pale imense de turbină. Sunt uriașe. Nici nu aș fi putut să îmi închipui niște obiecte atât de mari din fier plin. Am bătut în ele, nu aveau nici un sunet. Nebunie, e plin câmpul de ele.

Golful de la Orșova nu va fi mereu golf. Odată vor reapărea pomii si stâlpii conservați în negru, pilonii de pod și stivele de piatră. Și tu știi ca așa va fi, și eu o știu.

Doar nivelul natural al apei Dunării este cel real, cel care s-a creeat și dezvoltat in timp. Ce vedem acum și ce citim acum ca fiind realitate este doar imaginația omului. Vis.

Tradus de A. Gyulai

Cartea:

Balázs Szálinger: Al-Dunai Álom, Editura Magvető 2020. Budapest 

Qualifying round of the "Danubian Island of the year 2020" voting

IN HUNGARIAN

Time has come again to cast your vote for the Danubian Island of the Year. This will be the eight year we start this contest. As a tradition our readers can nominate their favourite islands, and then it is upon them which two Danubian Island will qualify for the finals. As usual there are 3 islands in the final, the 3rd one is nominated by the Donauinseln blog. The qualifying round ends on the 12th October 2020. On the next day we start the finals which ends on the last day of 2020.

Danubian Island of the year 2020. (photo: Ildikó Szabó | Csodálatos Magyarország)

In 2020 there are eight nominees, all of them are from the Hungarian section of the Danube. Ranging geographically from Zebegény to Ráckeve the regulated Soroksári Danube is a bit overrepresented. We have heavily urbanised (Népsziget), holiday and natural Danubian islands (Gödi and Zebegényi) as well. 

The two islands with the most votes will qualify to the finals. You will be notified about the winner in the first post of 2021. Here are the nominees in alphabetical order:

bike tracks

Versunkene Kindheit, Ada Kaleh

IN HUNGARIAN

One of the blog's most often translated article started when I wrote an email to Adele Kehl-Geafer—who was an inhabitant of Ada Kaleh, before it submerged—to write about her childhood on the island. Later this Hungarian language article was translated into German and Romanian.   

This article made it to the largest Hungarian news site, Index, they later approached me if I can arrange a video interview with Adele. The interview with the painter, who lives in Switzerland now, took place in Budapest with the Margaret Island as a background. I had no other task in this besides arranging the meeting and helping to correct the narration, but it was still a pleasure to be involved. The below Hungarian language video has been published in May 2015, now the narration is also available in German and Romanian language: 

Versunkene Kindheit

Seit meiner Kindheit war diese Insel eine neuzeitliche Atlantis für mich. Kaum aus dem Boot gestiegen und Inselboden unter den Füssen erwischt uns ein Zauber, was es aber war, wusste niemand.
Narrator: Ade Kaleh war eine kleine Insel in Rumänien unweit von Orsova. Zwischen den 60-er und 70-er Jahren wurde das Eiserne Tor I für die Wasserkraft gebaut.
Damit fiel diese Insel den Fluten zum Opfer. Adele Kehl hat ihren Künstlernamen von dieser Insel abgeleitet. Sie hatte einen grossen Teil ihrer Kindheit an diesem besonderen Ort in der Donau verbracht.
Ich bin in einer Zeit geboren, wo mir die Insel das Gefühl vermittelte von Harmonie Frieden und Liebe. Auch unter Hunger hätte man dort nie gelitten denn die vielen Feigenbäumen und andere Früchte liessen uns immer satt werden. Auch frieren hätte man nie müssen, denn die riesige Kasamatten Anlage hätte genug Schutz geboten, denn durch die dicken Wände war es dort nie zu heiss und nie zu kalt. Auf dieser Insel lebten die verschiedensten Konfessionen ohne Probleme miteinander, als eine grosse Familie. Der Inselschutzheilige Miskin baba sorgte für Ordnung. Der Miskin baba sollte eigentlich ein Usbekischer Sultan sein, doch hatte er den Traum, dass seine Aufgabe es ist, für die Inselbewohner zu sorgen und zu lehren. War etwas ungerechtes geschehen so ging man zum Grab von Miskin baba und im Traum erschien dann die Lösung. Er lehrte auch in gleicher Weise die Leute ihre Gesundheit zu behalten. So sorgte er nicht nur für Ordnung über sein Leben hinaus, sondern war auch immer ein guter Ratgeber.
FILM. Sehen sie dort Herr Fabula, dort ist eine kleine Insel.
Narrator: Auf der Insel Ada Kaleh hatten ein paar 100 Leute gewohnt. Der grösste Teil von ihnen waren Türken, aber auch Deutsche, Rumänen und Ungaren bewohnten diese Insel. Der Schriftsteller Jókai Mór wurde nach der Legende von dieser Niemandsinsel für sein Roman „goldener Mensch“ inspiriert. Der Film wurde auf einer Nachbarinsel gedreht. Die grösste Inspiration war diese Türkische Vorherrschaft. Es wurde hauptsächlich Türkisch gesprochen, doch bereits in meiner Kindheit mischte sich rumänisch dazu. So sprachen wir Kinder ein wildes Durcheinander von Türkisch und Rumänisch. Wir konnten uns praktisch selbst versorgen, bis auf ein paar wenige Ausnahmen. Schweinefleisch war nicht erlaubt.
Es wurde zwar einmal versucht Schweinefleisch mit dem Schiff zu bringen doch sie wurden ihre Ladung nicht los. Die Hauptbeschäftigungen waren die Fischerei und der Fährdienst, eine kleine Tabakfabrik und Konfektionsfabrik. Die türkischen Spezialitäten Sudjuk und Lokum aber auch andere Süssigkeiten wurden auf der Insel gefertigt. Sogar ein Kino besass die Insel.
Narrator: Es waren auch einige Leute auf die Insel gekommen, damit sie von Rumänien nach Jugoslawien schwimmend durch die Donau flüchten konnten. Die meisten Touristen kam aber aus lauter Neugierde auf die Insel.
Aufregend war für uns Kinder immer wieder, wenn Schiffe ankamen aus Österreich oder Ungarn. Kaum hörten wir die Schiffssirene rannte wir zum Zentrum, wo bereits die ersten Passagiere die Strassen in Beschlag nahmen. Jeder der die Insel besuchte, wusste zu wissen, dass hier eine andere Welt begann. Es war eine besondere Stimmung, Luft und Schwingungen, als ob wir in eine andere Dimension eintraten. Mein ganzes Leben dachte ich darüber nach, was da nur gewesen sein konnte. Es war einfach anders, und erklären lässt sich das nicht. Als ich etwa 10 Jahre alt war, sprach man bereits darüber, dass an diesem Ort, in etwa 7 Jahren ein Wasserkraftwerk gebaut wird. Man konnte zwar schon auf der Uferseite die ersten Bauten sehen doch für uns Kinder war das wie, man redet wohl darüber, aber das wird sicher nie realisiert.
Narrator: 1964 begann man mit dem Bau des Wasserkraftwerkes Eisernen Tor I.
Man wusste auch, wenn die riesigen Schleusen fertig gestellt sind, wird sich der Pegelstand der Donau heben. Bis dann müssen auch die Leute evakuiert und die Gebäude der Insel abgerissen sein, denn dann wird die Insel überflutet sein.
1967 mit etwa 16/17 jährig, war ich das letzte Mal auf der Insel. Viele meiner Freundinnen und Spielkameraden fehlten. Auch viele Familien waren schon weg. Es wurden auch schon viele Häuser abgerissen. Meine Grossmutter wollte aber im Hause bleiben. Sie erzählte mir später, erst als die Panzern zum Abriss vor der Türe
standen und man ihr sagte: „Frau Geafer sie müssen weg hier“ erst dann fügte sie sich und verliess sie das Haus.
Die Insel Ade Kaleh und die Ortschaft Orsova wurden dem Wasserkraftwerk geopfert. Viele andere Ortschaften wurden auch geopfert. Doch würde die Insel mit
ihrer ober- und unterirdischen Kasamaten Anlage und ihrer Geschichte, heute zu den Weltkulturerben zählen. Den Leuten wurde damals viel versprochen. Sie bräuchten nie mehr Strom zu zahlen und sie würden Entschädigt.
Narrator: Vom Versprochenen wurde nicht viel eingehalten. Die Leute sind umgesiedelt in alle Windrichtungen aber auch in andere Länder. 1971 hat die Donau die Insel mit Wasser zugedeckt.
Bei der Überflutung schauten sicher viele Leute zu. Ich bin sicher dass sie mit Tränen in den Augen zugeschaut haben. Viele Leute haben auch keine Heimat mehr gefunden. Auch mich befällt immer eine Traurigkeit, wenn ich von der Insel erzähle.
Ich habe meinen Kindern viel über die Insel erzählt. Ich habe ihnen so viel erzählt dass sie praktisch jeden Stein kennen. Nun heute geht es mir gut und ich habe mein Schicksal akzeptiert. Was mir jedoch immer noch fehlt ist meine Heimat.

Mi s-a scufundat copilaria, si cu ea intreaga insula

Este mica noastra Atlantida – cred – Atlantida contemporana. Paseai din barca pe mal, si acolo erai atinsa de o magie. Ce era – nimeni nu putea sa spuna.
Narator: Ada Kaleh a fost o mica insula pe teritoriul Romaniei de azi, in apropiere de Orsova, inundata la cumpana dintre anii ’60-’70 odata cu construirea hidrocentralei Portile de Fier I. de pe Dunare.
Adele Kehl, care si-a insusit numele artistic inspirandu-se din toponimia insulei, si-a trait copilaria aici si sustine ca a fost cel mai dosebit loc de pe cursul fluviului.
Eu m-am nascut in acea perioada a insulei pe care as denumi-o a armoniei, a pacii si a dragostei. Aveam atatia smochini incat, la drept vorbind, nimeni nu putea sa moara de foame. Fructe aveam. Nu putea nimeni sa inghete de frig, pentru ca se putea locui in cazemate. Aveau pereti atat de grosi incat acolo niciodata nu era frig, nu era cald. Era numai bine. Nu era nici o problema religia practicata. Era ca o familie foarte mare si cred ca pot spune ca Miskin Baba, sfantul insulei, era autoritatea suprema. Bunaoara niciodata nu aveam probleme. Miskin Baba a venit pe insula in urma unei viziuni conform careia locul Lui era aici pe insula si nu in rolul de sultan in Buhara. Ii invata pe oameni cum sa se vindece, ii si vindeca, uneori prin minuni. Daca cineva dorea sa se faca dreptate, ori il macina ceva, se ducea la Miskin Baba si i se arata in vis solutia.
Era ordine si pentru ca se stia ca adevarul va iesi la iveala. Va fi visat si gata.
FILM (frgm.): Dle. Fabula – in indepartare o mica insula!
Pe Ada Kaleh locuiau cateva sute de oameni, aproape toti Turci, printre ei cativa Gemani, Romani si Maghiari. Conform legendei „Insula nimanui”, (magh. Senki Szigete) din romanul „Omul de aur” (magh. Aranyember) de Jókai Mór, a fost inspirata de aceasta insula.
Turnarea filmului a avut loc pe o insula invecinata dar cred ca Jókai a fost inspirat in orice caz de aceasta linie turceasca de pe Ada Kaleh. Aproape toata lumea vorbea turceste si in vremea aia deja vorbeam si in romaneste. Eu deja m-am nascut in acest multilingvism. Copii fiind, cand ne jucam, in general vorbeam turceste dar amestecam limba cand cu una cand cu alta. Ne descurcam in general pe cont propriu. Produsele ca painea, graul erau aduse din afara insulei. Carnea de porc nu era permisa pe insula. S-a incercat odata dar au fost goniti.
Ocupatia de baza era pescuitul, calauzitul cu barca, am avut si o mica fabrica de tutun, o fabricuta de confectii, dar erau intreprinderi mici. Se facea rahat, sugiuc, dulciuri din aceasta categorie si era cinematograful.
narator: Erau oameni care veneau pe insula ca sa evadeze inot, printre curenti, in Iugoslavia. Bineinteles multi turisti veneau doar din curiozitate.
Veneau vapoare din Austria, din Ungaria. Cand auzeam sirenele navelor cu aburi alergam in centru si ii asteptam pe vizitatorii care deja soseau dinspre mal. Ada Kaleh avea un mister pe care il simtea oricine ajungea acolo. Adica, parca aerul avea o vibratie aparte, totul era diferit. Uitai complet de lume, de toata asa zisa civilizatie si era o alta vibratie. Totul era altfel. Era un fapt interesant. Cand am devenit mai mare ma gandeam des la asta. Ce o fi fost? Parca am fi pasit intr-o cu toltul alta dimensiune.
Aveam vre-o zece ani cand am aflat ca se planuieste constructia unei hidroecntrale. Stiam ca in sapte ani va disparea insula. Era un fel de – pentru noi copiii mai ales – ca da, se
discuta despre asta, dar nu am crezut ca se va si infaptui. Se vedeau deja pe malul celalalt ecluzele in constructie.
in ’64 a inceput constructia hidrocentralei Portile de Fier I. Autoritatile stiau ca din cauza barajului va creste nivelul Dunarii si au inceput sa mute locuitorii de pe Ada Kaleh si sa le demoleze cladirile.
Aveam 16-17 ani cand am fost ultima data pe insula – in anul ’67 – si deja se incepuse distrugerea. Disparusera cele mai bune prietene si tovarasele de joaca. Incepusera sa lipseasca din oameni. Am vazut si mi-a povestit bunica ca la inceput refuza sa isi paraseasca casa, apoi au venit sa o constranga... frau, djaffer, doamna... nu mai stiu. In final a trebuit sa se supuna ca deja sosisera tancurile.
Au sacrificat aceasta insula si au sacrificat si vechea Orsova. Desigur au fost si alte locuri sacrificate din motive asemanatoare, dar aceasta insula era de patrimoniu mondial. Aceasta fortareata, acest sistem de aparare, era deosebit si la suprafata si sub nivelul suprafetei. Promisiuni au fost multe. Cei care provin de pe insula nu vor fi obligati sa plateasca curent toata viata lor. Primesc despagubiri totale. S-au promis o serie de lucruri fantastice...
Din promisiuni nu s-au realizat prea multe. Locuitorii insulei s-au mutat in diferite tari. In final, in 1971, Dunarea a acoperit incet insula.

Dissolving: The Danube Bend at Béda

IN HUNGARIAN

Planum exhibens Sectionem Fluvii Danubii
a Sylvula Possessionis Baar usque Sylvam Gerétz Hát dictam...
(source: maps.hungaricana.com)

It took several steps and some river regulation engineering to move the Béda forest from the Danube-Tisza Intefluve to Transdanubia. The plan of the "moving" appears on a map from 1803, with all the planned meander cuts to achieve a shortened channel. However, the Danube thought differently than the engineers. Even today, the Danube is not following in the straight ditches dug on the course of the lines; for example a forest is hiding one dry ditch just east of Kölked, southern Hungary. Elsewhere, the Danube did not exactly follow the planned new course; instead of a shortened channel the Danube formed a new river bend, the Inner-Béda inside the Béda forest: while the 1803 course became the Outer-Béda oxbow. The Inner-Béda later also became an oxbow after successfully implementing another straight cut.

Just south from the Béda, the Bok meander and peninsula was also transferred to the Transdanubian side with the same method. The neck at Verpolya has been cut and the onetime peninsula became accessible from Erdőfű. Somewhat bigger territory switched sides than it was planned in 1803 and the river also refused to follow its new course, leaving some room for meandering. 

The previously continuously meandering Outer-Béda froze motionless, at the exact time it was cut off from the main river bed. After 200 years its width narrowed but the  course remains the same.