21 October 2020

Trecut, prezent și viitor pe Defileul Dunării


Dacă pleci în concediu merită sa o faci așa cum a facut-o poetul Szálinger Balázs, împreună cu soția și cu copilul încă nenăscut. Nu știu cât timp i-a luat organizarea concediului dar făcutul bagajelor a fost cea mai mică parte a pregătirilor. Mult mai mult i-a luat în schimb documentarea, cercetarea în bibliotecă. Concediul pentrecut la Ieșelnița s-a materializat și într-o carte care aduce aminte fie de călătoriile din marginea Bazinului Carpatic ale autorului Margittai Gábor fie de revelațiile tânărului Patrick Leight Fermor.



Am avut ocazia sa lecturez cartea înainte de apariția ei – probabil de asta se menționează și numele meu la sfârșit – și pot să afirm că este singurul text în care nu am găsit nimic de reproșat. Mai mult decât atât, am descoperit aici o serie de întâmplari de care nu am auzit până acum. I-am raspuns că „Este exact cum trebuie să fie!”, dar într-un mod mai profan. Nădăjduiesc sincer că această carte se va traduce, in viitorul nu prea îndepărtat, în limbile română și turcă, astfel și localnicii vor putea afla una alta despre trecutul lor și al regiunii. 

Postarea neobișnuită de acum poate fi considerată a fi o recomandare de carte, cu acordul autorului și cu preluarea a 16 fotografii cu Defileul Dunării, așa cum a fost, cum este și cum va fi în viitor acest segment al fluviului.
-
Povestitorul danez Hans Christian Andersen a venit în Ungaria anului 1841 cu vaporul, dinspre sud. Ajuns la Orșova, ca orice călător care venea din Balcani, a trebuit sa rămână zece zile in carantină. „De fapt, pe lumea asta, toți trăim în carantină până când primim permisiunea marii călătorii celeste”, scria destul de firesc pentru condițiile de atunci. A călătorit până la Pesta iar una din cele mai frumoase remarci referitoare la zona defileului a fost „Unii funcționari discutau in latina, dovadă ca deja suntem în Ungaria.” 

Sa vorbești latina, da... dar să și discuți?


Una din cel mai importante stații ale călătoriei noastre a fost Hinova, un sat în aval de Turnu Severin. Un deal de unde se deschide o priveliște grozavă asupra curbelor ciudate descrise de fluviul, de acum liniștit, care tocmai a trecut Carpații. Dar nu curbele sunt cele captivante ci faptul că de aici poți vedea drept în Porțile de Fier. In urmă cu doi ani am urmărit o furtună de acolo. Norii prinși în strâmtoare au conturat marginile rupturii pe unde trece Dunărea. Dupa părerea mea toți cei interesați de subiect ar trebui sa vadă odata de aici. De aici e foarte usor de ințeles scurgerea din Carpați a fluviului. De aici se poate întelege foarte ușor unitatea georgarafică a Bazinului Carpatic. Cu excepția Dunajecului cu izvorul la granița actuală dintre Polonia și Slovacia, a Jiului si a Oltului, regăsim aici laolaltă scurgerea tuturor arterelor adunate din Bazinul Carpatic. Și acum se vedea strâmtoarea dar nu era conturată de norii de furtună. Locul cu pricina e lângă soseaua principala, la o curba spre stânga, într-un popas auto plin de gunoaie și de caini vagabonzi cu ochi triști.

-

In fața noastră, în fiecare seară (acum la ora 22:45, ora locală) răsare superb luna. Cerul se aprinde in culoare roșiatică/albă ca o rană deasupra munților sârbești. Sunt și ceva nori iar luna urcă diformă și spectaculos de repede (!). Cu cât urca cu atât își intră mai bine in proporții. Privim la ea cu binoclul. Mai trece cate o mașina pe la spatele nostru, mai vedem câte o lumină vis-a-vis, deseori se aud păsări răpitoare de pe partea sârbeasca. Și broaște, și câte un plescait de apă, lătrat de câine. Gigi coboara cu lanterna la apă, din jumatate in jumatate de oră, verifică daca a prins ceva.


Ieri am pornit la 19:58 de pe malul celalat, exact de vis-a-vis față de aici. Am aproximat că ne ia cam 30-40 de minute până la Hidrocentrala și înapoi. Atât ne-ar fi luat dacă la punctul de trecere de la hidrocentrală, controlul de pe malul românesc, nu ar fi rămas în pană de curent. Am așteptat. După zece minute de stat în coloană am stins farurile, rând pe rând au facut la fel și mașinile din spatele meu. Au oprit motoarele, au stins farurile. Am stat exact 30 de minute în beznă și liniste deplină. Am intrat în Uniunea Europeana. Nu era electricitate in timp ce sub noi, hidrocentrala, o genera din abundență.

-

Gigi răsfoiește cu interes pozele cu orașul vechi. Se vede în privirea lui că nu ințelege ce naiba am eu în comun cu toată treaba asta, cu Orșova, cu orasul vechi. Cum îi trec fotografiile prin fața enumeră numele străzilor, uneori suspină, îmi arată unde a crescut. Ma gândesc între timp cum o fi să devii din adolescent de mică urbe un locuitor de cartier.

Laolaltă cu toți cunoscuții tai, în același timp.
-

...Decebal era un central european deosebit de simpatic, ieșit din tipar, care s-a opus curentului de occidentalizare și a pierdut. Probabil ar clatina din cap daca ar vedea azi, după 1900 de ani, ce rol a primit în mitologia unui popor. Mitologiile naționale bineînțeles nu reprezinta nici o problema în sine, până la momentul în care se amestecă cu istoria reală. Statuia însă a fost facută de un adevărat idiot, un miliardar, care era atât editorul cât și confidentul lui Ceasusecu. Responsabilul activităților de comerț exterior și mândru de trecutul lui legionar... adica cum sa mă exprim... Garda de Fier. Pe langă asta scria și cărți de istorie, despre mareșalul Antonescu, despre Daci, despre cercetări de piață, despre ce se pricepea în general. In 1994 a scris istoria Românilor, în 1966 istoria adevarată a Românilor. E posibil totuși ca numele lui să rămână păstrat doar de această statuie (bineînteles ca și-a cioplit numele in ea – așa ca nici nu îl mai scriu aici). Din păcate pe domnul ăsta nu îl pot pune alături de tâmpiții noștrii, pentru că după o viață lungă si frumoasă, în casa lui din Palma de Mallorca, și-a înnapoiat sufletul, Dumnezeu știe cui.

-

Azi ne-au gătit ei. Saramura de pește – specialitate dunăreana româneasca, crap mic în zeamă vegetală sărată, mai seacă decât o supă dar mai zemoasă decât un sos. Înainte însă se prăjesc toate ingredientele. Fața de ce aveam noi în cap despre gătirea unui pește, aici am vazut un concept cu totul diferit. Se prea poate ca tocmai să fi experimantat o culme a gastronomiei românești, deși nu eram chiar neinițiați. Gigi ne-a spus că în deltă se face chiar mai gustoasă decât aici.


...Iar odată cu inundarea insulei Ada Kaleh s-a scufundat și echipa de fotbal Beche Veche ce juca în liga regională. Aici jucau doar turcii localnici, dar galeria venea cu bărcile din satele de pe mal. Sponzorii echipei erau fabricile de dulciuri si țigari. În anii ’60, pe Ada Kaleh, a jucat cu echipa locală și echipa Steaua București, care pe atunci se numea CCA. Meci amical. Starurile i-au bătut pe insulari la 9-1. Îsi amintește un jucător localnic al vremii, cum că pe fotografia de echipa făcută atunci – oaspeții - aveau toți în mâini câte un pește mare. In acea zi a jucat și Jenei Imre, spunea că trebuiau să aiba grijă la șuturile puternice să nu trimită mingile in dunăre, că altfel costul meciului de antrenament ar fi fost prea ridicat, dar în final au pierdut doar o singura minge. Când dunărea avea nivelul ridicat mingea ajungea des în apa, dar turcii erau pregatiți cu o barca specială pentru a o recupera.


Am identificat șarpele, era viperă cu corn (Vipera ammodytes), una din speciile cele mai veninoase. Mai bine nici nu înșir ce scenarii ar fi fost posibile. Aici ii zice Vipera cu corn datorită proeminenței de pe cap. În Bazinul Carpatic traiește doar în Banat. Gigi spunea că in Cazane sunt multe vipere, dar decând are această proprietate, adică de 20 de ani, nu a vazut niciuna în curte. Se jura ca s-au și speriat. Venea la pisici, de aia s-a și întors. Este circumspect cu oamenii, s-a retras, chiar și cand il presa Gigi dădea in retragere. Când nu mai avea unde să se retragă atatca puternic și constant, încerca să scape de lopată. Știa exact pe cine ar trebui să muște. Mă gândeam ce dobitoc am fost când l-am gonit prima oară. Credeam că e ceva năpârcă mai mare, încercam să îl gonesc cu piciorul încalțat cu doar un papuc, să îi nimeresc capul. Zsófi s-a ascuns între timp iar acum, după eveniment, zic că am avut mare noroc că nu mi-a vazut ieșirile de masculinitate. Aș avea ce să ascult de la ea vreme bună de acum.

-

Cântecele și poveștile turcilor, ajunsi atunci departe de Turcia au fost culese de Kúnos Ignác, la începutul secolului XX. Un superb cântec este despre pierderea Budei (din perspectiva turcească): Nu cânta privigehtoare, s-a facut vară și primăvară,/ Suspinul privighetoarei mi-a rănit inima,/ A venit timpul să negociem trandafirul./ Ne-a luat neamțul fermecatoarea Buda.



Filmul

Trece un tanc peste prun. 

Berze clipesc pe coșuri de fum. 

Animalele din proximitatea oamenilor nu înțeleg ce face omul. 

Gunoi care plutește. 

Apa care se apropie de cimitirul de pe malul dunării. 

Câte un mormânt profanat, golit. Mormânt inundat, părăsit. 

Poarta cimitirului inundată. 

Pe strada 10 cm. de apă, o femeie trece cu bicileta prin ea, în drum dinspre servici. 

Știe oare care este ultima zi? 

De o platforma se descarcă scaune, ghivece cu flori. 

În fundal cartier cu parfum nou, răni înca nevindecate de construcție. 

Pe locurile caselor de odinioară stive ordonate de cărămizi. 

Candelabru demontat, așezat pe mijlocul bisericii. 

Macarale care se rotesc triumfător. 

Șosea provizorie între orașul nefinalizat si orașul neîntreg. 

Camioane mergând în ambele sensuri încărcate cu dulapuri bine ancorate. 

Oameni cară printre casele orbite de lipsa tâmplariei. 

Zăpada de 3 cm. peste molozul din construcții. 

Tata cu doi copii, unul in brațe, se duc să se uite la periferia orașului mort. 

Nu știu ce se întamplă fiule. 

Mai jos cu câteva sute de km., într-un orașel dunărean, un tată identic, cu doi copii la fel. 

Apă tulbure, gunoi, deșeuri, lucruri neobișnuite în fluviu, cu săptamânile, cu lunile. 

Gunoi plutitor, copilării plutitoare. 

Nu știu ce se întamplă fiule, dar eu știu ca nu e război.

-

Pot să fiu nemulțumit în situația asta? Pot să plec arogant, așa cum am mai făcut-o, dezaprobând ceva, ceva ce probabil aș face/trăi și eu la fel? De unde aș putea să știu că la Oroșva, fiul meu care se va naște peste trei luni, ar rămâne tot maghiar? Este evident că nu ar rămâne așa cum sunt eu. Pe cine am dreptul să fiu supărat? Pe Dumenzeu? Pe marile puteri? Pe liderii iresponsabili? Pe poporul slab, incapabil să supraviețuiască in diaspora? Aș putea eu oare măcar să... să mă păstrez pe mine? Pe de altă parte: este nevoie să mă păstrez pe mine? Cui ii foloseste dacă copilul lui e diferit/deviant, sau devine moștenitorul/păstrătorul unei istorii triste. Sau să plece de aici? Atunci ce caut eu acolo? Poți rămâne aici Maghiar? Nu poți. Care e exemplul bun? Cum au putut Cehii de aici din munți să supraviețuiască ca și Cehi atât regimurilor maghiare cât si regimurilor române? Prin cosangvinizare. Sunt mai fericiți că au supraviețuit? Nu acela e fericit care primeste mântuire întru Hristos?

-

Deja la Oroșva. Biserica catolică din beton. Din anii ’70, edificiu curajos și urât. La intrare placă trilingvă despre Capela Coroanei, adică atracția principală a vechii orșove. Atractia principală a ciudatei biserici de acum este fresca. Regăsim aici pe Lenin, John Lennon si perechea româno-maghiară de actori vedetă din vremurile ceaușiste, Florin Piersic si Széles Anna.

-

Lângă trecerea de frontieră de la hidrocentrala Porțile de Fier s-au înșirat 20-25 de pale imense de turbină. Sunt uriașe. Nici nu aș fi putut să îmi închipui niște obiecte atât de mari din fier plin. Am bătut în ele, nu aveau nici un sunet. Nebunie, e plin câmpul de ele.


Golful de la Orșova nu va fi mereu golf. Odată vor reapărea pomii si stâlpii conservați în negru, pilonii de pod și stivele de piatră. Și tu știi ca așa va fi, și eu o știu.

Doar nivelul natural al apei Dunării este cel real, cel care s-a creeat și dezvoltat in timp. Ce vedem acum și ce citim acum ca fiind realitate este doar imaginația omului. Vis.

Tradus de A. Gyulai

Cartea:

Balázs Szálinger: Al-Dunai Álom, Editura Magvető 2020. Budapest 

No comments:

Post a Comment